Cei de vârsta mea îşi amintesc probabil, că în 1962, cea mai vehiculată lozincă era: „ În România socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate”. Această sintagmă exprima căderea ultimei proprietăţi moşiereşti sub autoritatea unui regim totalitar. Astăzi , deşi nu vedem scris pe toate gardurile, se poate spune că „În România, globalizarea a învins deocamdată, la oraşe şi sate”. Este nevoie de câteva elemente de argumentaţie. Prin definiţie, globalizarea reprezintă acţiunea universală a intereselor unui ansamblu de forţe economice, în special, cele ale capitalului internaţional, susţinută de marile instituţii economice şi monetare, Banca Mondială (B.M.), Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) şi Uniunea Europeană (U.E.) care recrutează în serviciul ideilor lor, pe toată planeta, numeroase centre de cercetare, universităţi, fundaţii, personalităţi etc., cu misiunea de a răspândi în lume gândirea economică unică. Teorie concepută şi executată de către o minoritate bogată şi puternică care stabileşte un interes de clasă planetar, modifică barierele economice, culturale şi lingvistice şi invocă , fără să garanteze, viitorul unei bunăstări generale. În România, cele două pârghii invizibile ale globalizării, dictatura banului şi modelul democratic după patent american, s-au mişcat după un plan riguros elaborat din anumite locaţii externe şi au subordonat în întregime întregul comportament social: muncim mult şi fără rost; vindem tot şi stăm cu mâna întinsă; fugărim şi pribegim pe aceia care îndrăznesc să construiască ceva autohton; promovăm lichelele şi construim pentru popor, un mediu social din ce în ce mai toxic; chinuim bătrânii şi scurtăm viaţa bolnavilor ce sunt trataţi ca în Evul Mediu; slobozim violatorii şi tâlharii şi încurajăm viaţa stradală golănească; susţinem construcţia unor instituţii religioase somptuoase şi împuţinăm numărul credincioşilor; ţipăm de sărăcie şi rânjim în faţa televizorului când dezbatem tema sărăciei; asmuţim poporul împotriva instituţiilor fundamentale şi săpăm sistematic la temelia lor. Bâjbâind timp de 21 de ani prin beţia democraţiei autentice, am aterizat forţat într-o societate de supravieţuire care ne obligă: să mâncăm prost în cea mai mare parte a anului; să facem mare ospăţ numai de sărbători; să reducem educaţia la învăţământ; să amestecăm tehnologiile ultramoderne cu cele din Evul Mediu; să încercăm combaterea epidemiilor în cadrul unui sistem de sănătate grav avariat; să avem viziuni măreţe dar să considerăm politica generatoare de avere; să fim mândri de trecutul nostru, dar să ne amintim de militari doar la ceremonii. Toate aceste binefaceri au fost însoţite , în derularea lor, de o serie de factori din care cităm: crizele de toate tipurile; lipsa de coerenţă a politicilor şi strategiilor; incapacitatea sectorului privat de a produce bunuri şi servicii; slaba capacitate instituţională; lupta administraţiei împotriva solidarităţii sociale; imixtiunile abuzive ale politicului în toate sferele comportamentului societăţii; scăderea drastică a nivelului de trai etc.
Cu siguranţă, pivotul geopoliticii interne ar fi trebuit să rămână societatea civilă, chemată să întărească legitimitatea democraţiei, să întărească conştiinţa şi încrederea cetăţenilor României în puterea lor. Se cunoaşte faptul că, în cadrul unei societăţi moderne, sunt trei componente importante şi anume: cea economică care produce banii; cea politică care realizează condiţii favorabile de dezvoltare a componentei economice şi care primeşte în schimb banii produşi de aceasta; componenta societăţii civile care are rolul de a amenda pe primele două, primind banii de la componenta economică şi legalizarea mediului de existenţă de la componenta politică. Dacă la începutul anului 2000, organizaţiile societăţii civile asigurau un cadru iniţial de manifestare a drepturilor indivizilor şi o anumită contrapondere în raport cu forţa statului, în prezent , acestea au un rol minor în influenţarea deciziilor politice şi economice. Percepţia cetăţenilor este că, locul acestora a fost ocupat de o administraţie de politicieni corupţi şi incompetenţi. Această administraţie este incapabilă să prelucreze atât mesajul de protest cât şi luarea unor măsuri care să fie în concordanţă cu revendicările populaţiei. Iată cum societatea civilă din România nu mai constituie , după umila mea părere, acea forţă independentă interpusă între individ şi stat , capabilă să soluţioneze conflictele şi să limiteze tendinţele statului de a recurge la o coerciţie publică. În consecinţă, individul depinde tot mai mult de stat, în condiţiile în care statul deţine toate elementele de dominaţie. În acest mozaic de probleme litigioase a apărut ideea de reformare a statului ca soluţie salvatoare şi supapă de evacuare a presiunii populare exercitate asupra guvernării portocalii. Strategia de reformare este parte componentă a procesului de reconstrucţie a statului care presupune o cunoaştere aprofundată a acestui proces. În primul rând trebuie să avem previziunea evoluţiei contextului global pentru că, statul este elementul care trebuie să se adapteze permanent la acest context. În al doilea rând, trebuie efectuată diagnoza de pregătire a statului pentru această reconstrucţie în sensul determinării parametrilor de stare sistemică , dintre care, cel mai important parametru este echilibrul entropic. Acest parametru exprimă raportul dintre funcţional şi nefuncţional şi se materializează în funcţiile statului. Urmează alţi paşi greu de imaginat de actualii experţi în geopolitica internă şi viaţa statului (poate că li se potriveşte mai bine sintagma - stând degeaba pe banii statului) însă doresc să mă opresc la funcţiile statului. Poate vă plictisesc stimaţi colegi, dar toată suferinţa acestui popor pleacă de la modul în care sunt evaluate şi proiectate funcţiile unui stat. Aceste funcţii, pe care , din lipsă de timp şi spaţiu nu le detaliez, sunt instrumentele (singurele) prin care sunt satisfăcute cerinţele unui interes public”creşterea bunăstării umane”. Ori, în aşazisa reformă, nimeni nu a studiat comportamentul statului în etapa actuală şi cu atât mai mult în evoluţia următorilor 10 -20 de ani, de asemenea, nu a definit interesul public pe aceeaşi perioadă în deplină concordanţă cu funcţiile statului. Sigurul argument utilizat în reforma originală a Guvernului Boc a fost „atâta poate bugetul să susţină !” şi a condiţionat acordul de împrumut cu F.M.I. de rapiditatea luării unor măsuri antipopulare, discriminatorii, cu impact negativ asupra instituţiilor statului atât pe termen scurt (necesar redresării din maximul crizei) cât şi pe termen mediu.
Poate vă întrebaţi de ce această apologie a funcţiilor statului. Pentru că statele puternice pornesc în procesul reconstrucţiei de la FUNCŢIA DE APĂRARE A STATULUI! Poţi avea multă bogăţie, mulţi bani şi multă influenţă politică dar împotriva bolii eşti extrem de vulnerabil. Haideţi împreună să–i facem să înţeleagă pe aceşti politicieni snobi că violenţa externă , această boală care ameninţă tinerele democraţii statale, solicită o vigilenţă sporită din partea administraţiilor politice, că în cazul unei ameninţări zonale sau globale ,alianţele sunt orientate spre cei puternici, iar cei slabi sunt aşezaţi la periferia umbrelei de protecţie! Apărarea României contează mult pe Armata de Rezervă formată din noi, cei blamaţi şi uitaţi de toţi. Din nefericire pentru ei, noi suntem încă aici şi ne întrebăm: „ de ce au exclus 80.000 de specialişti din opera de reconstrucţie a statului? De ce acest corp socio-profesional de înaltă calificare şi dăruire, format de militarii de rezervă, este sistematic hărţuit şi stresat?; De ce ne-au dizolvat în sectorul civil şi de ce râvnesc atât de mult la banii noştrii munciţi? Ce semnificaţie mai au pentru ei gradele noastre militare?”. Poate globalizarea încă nu a reuşit, iar noi, păstrătorii de sens ai neamului românesc, le încurcăm jocurile murdare. Sau cine ştie poate avem siguranţa că importul de suveranitate statală asigură 100% apărarea statului? Dacă ar fi să evaluăm potenţialul de suveranitate al statului nostru, ar rezulta un profil de risc extrem de ridicat. Oare câţi guvernanţi sunt în măsură să explice, semnificaţia unui profil de risc? Dar ei au şcoala vieţii, iar noi, cei şcoliţi în interesul naţiunii am devenit atât de incomozoi şi indezirabili. Nu avem voie să muncim, pentru că suntem pensionaţi , sub presiunea imperativă a intrării în NATO. Nu avem unde lucra pentru că sectorul nostru privat, demn de stadiul precapitalist, însetat de profit şi dornic de concedii în locaţii exotice, plin de evaziune şi economie subterană, aşezat pe criterii protecţioniste preferenţiale, aflat în permanenţă fugă după chilipir, cheltuitor şi hrăpăreţ continuă să-şi facă de cap, sub oblăduirea liderilor finanţaţi în campaniile electorale de „succesuri”. Ca urmare ne propun să alegem una din cele două soluţii: ori argat la boierii de carton, ori pensie de supravieţuire! Aşa zic şi eu reconstrucţie a statului! Numai că ei nu înţeleg semnificaţia demnităţii militare!
Un distins analist cu părul ca neaua şi mintea ancorată în dulcea nostalgie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, referindu-se la cheltuielile exagerate cosumate de actuala „neguvernare” în construcţia sălilor de sport, a emis în direct , pe un post de televiziune, următoarele idei: „prin sport se detensionează stările conflictuale existente în lume, cu alte cuvinte se preîntâmpină războiul; stadioanele sunt pline, iar tensiunile între suporteri sunt mari; din aceste considerente este bine că se alocă sume importante sportului etc.” Distinsul reprezentant al moralei de sorginte comunistă a uitat pesemne să sublinieze că Hitler a organizat Marea Olimpiadă din 1936, de la Berlin, bazându-se pe aceleaşi supoziţii şi anume că , „sportul reprezintă un substituent al războiului”. Această meditaţie extrasă din geopolitica germană interbelică, nu a adus niciun avantaj Germaniei postbelice cu toate că armata era considerată vectorul geopolitic suprem. Cu alte cuvinte , nu avem nevoie de atâţia bani la armată şi de atâtea „pensii nesimţite” pentru că avem săli de sport. Dorind să-i ofer un ajutor dezinteresat îi pot confirma faptul că, investiţiile în sălile de sport nu pot substitui competenţa şi forţa militară a unui stat.
Dragi colegi! Folosesc această sintagmă pentru că ştiu cât este de agreată ca „expresie de politeţe între militarii de grade diferite”. Suntem în prag de An Nou şi lumea este mult stresată de zvonurile ciudatelor profeţii privind Sfârşitul lumii în anul 2012. Prin „Această frază de dânşii inventată” se doreşte anihilarea spiritului combativ al tinerei generaţii care, se pare, că a ciupit din momeala pusă cu atâta dibăcie de peste mări şi ţări şi s-a retras în chefuri şi petreceri. Pentru că timpul „se petrece” nu se trăieşte. Şi eu am profeţiile mele şi cred în sfârşitul lumii portocalii în 2012, anul în care românii vor fi din nou stăpâni pe destinul lor. Pentru noi există însă o alternativă şi anume să acţionăm din două direcţii convergente că doar, Marele Mihai Viteazul ne-a dat lecţii de manevră „pe direcţii interioare”. Să acţionăm din exteriorul puterii prin sindicat şi din interiorul puterii printr-un partid politic nou fondat pe structurile actuale. Aşa ne vom întâlni în inima puterii, acolo unde putem scotoci şi găsi binele pentru naţia română. Numai din aceste două direcţii vom învinge politica de camarilă autorizată de 9% dintre românii nevinovaţi. Ceilalţi 90% gândesc ca noi şi numai în interesul României şi anume că, actualul guvern nu a găsit cheia potrivită pentru a scoate ţara din acest cerc vicios.
Poporul român a pătimit suficient. Aceste patimi l-au însoţit în derularea istoriei şi i-au afectat componentele de bază ale vieţii. A fost manipulat de politicieni îmbuibaţi, în timp ce personalităţile reale şi credibile au fost înlăturate, evitate şi uitate. Un om de ştiinţă (cadru didactic),un medic, un militar, un poliţist, un cetăţean care trăieşte din salariul obţinut cinstit detestă mârlănia şi este tentat să aştepte retras în mediul lui onest, ca instituţiile statului de drept să asaneze un peisaj public poluat de hoţi şi impostori. Această atitudine nu a dat rezultate 21 de ani. Prin unitate, vom reuşi să ne menţinem demnitatea câştigată cu trudă şi multă suferinţă pantru familiile noastre! În acest sfârşit de an îmi permit să adresez calde urări de sănătate celor aflaţi pe baricadele apărării statului de drept şi să-i asigur de toată adeziunea mea. Dumneavoastră, celor care îmbrăţişaţi din convingere idealurile şi principiile luptei sindicale sub stindardul repectului faţă de ţară şi popor, vă doresc tot binele din lume, un An Nou, Fericit!
Sprijin total Preşedintelui dr. Dogaru şi colegilor noştrii din Comitetul Director!
La mulţi ani, Fericiţi!
În numele Biroului Director al Filialei Braşov,
Gl. Mr.(r) dr. Prof.univ.dr. Petrişor Mandu
