joi, 30 decembrie 2010
Stiri, opinii, informari:
marți, 28 decembrie 2010
Stiri, opinii, informari:
Cei de vârsta mea îşi amintesc probabil, că în 1962, cea mai vehiculată lozincă era: „ În România socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate”. Această sintagmă exprima căderea ultimei proprietăţi moşiereşti sub autoritatea unui regim totalitar. Astăzi , deşi nu vedem scris pe toate gardurile, se poate spune că „În România, globalizarea a învins deocamdată, la oraşe şi sate”. Este nevoie de câteva elemente de argumentaţie. Prin definiţie, globalizarea reprezintă acţiunea universală a intereselor unui ansamblu de forţe economice, în special, cele ale capitalului internaţional, susţinută de marile instituţii economice şi monetare, Banca Mondială (B.M.), Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.) şi Uniunea Europeană (U.E.) care recrutează în serviciul ideilor lor, pe toată planeta, numeroase centre de cercetare, universităţi, fundaţii, personalităţi etc., cu misiunea de a răspândi în lume gândirea economică unică. Teorie concepută şi executată de către o minoritate bogată şi puternică care stabileşte un interes de clasă planetar, modifică barierele economice, culturale şi lingvistice şi invocă , fără să garanteze, viitorul unei bunăstări generale. În România, cele două pârghii invizibile ale globalizării, dictatura banului şi modelul democratic după patent american, s-au mişcat după un plan riguros elaborat din anumite locaţii externe şi au subordonat în întregime întregul comportament social: muncim mult şi fără rost; vindem tot şi stăm cu mâna întinsă; fugărim şi pribegim pe aceia care îndrăznesc să construiască ceva autohton; promovăm lichelele şi construim pentru popor, un mediu social din ce în ce mai toxic; chinuim bătrânii şi scurtăm viaţa bolnavilor ce sunt trataţi ca în Evul Mediu; slobozim violatorii şi tâlharii şi încurajăm viaţa stradală golănească; susţinem construcţia unor instituţii religioase somptuoase şi împuţinăm numărul credincioşilor; ţipăm de sărăcie şi rânjim în faţa televizorului când dezbatem tema sărăciei; asmuţim poporul împotriva instituţiilor fundamentale şi săpăm sistematic la temelia lor. Bâjbâind timp de 21 de ani prin beţia democraţiei autentice, am aterizat forţat într-o societate de supravieţuire care ne obligă: să mâncăm prost în cea mai mare parte a anului; să facem mare ospăţ numai de sărbători; să reducem educaţia la învăţământ; să amestecăm tehnologiile ultramoderne cu cele din Evul Mediu; să încercăm combaterea epidemiilor în cadrul unui sistem de sănătate grav avariat; să avem viziuni măreţe dar să considerăm politica generatoare de avere; să fim mândri de trecutul nostru, dar să ne amintim de militari doar la ceremonii. Toate aceste binefaceri au fost însoţite , în derularea lor, de o serie de factori din care cităm: crizele de toate tipurile; lipsa de coerenţă a politicilor şi strategiilor; incapacitatea sectorului privat de a produce bunuri şi servicii; slaba capacitate instituţională; lupta administraţiei împotriva solidarităţii sociale; imixtiunile abuzive ale politicului în toate sferele comportamentului societăţii; scăderea drastică a nivelului de trai etc.
Cu siguranţă, pivotul geopoliticii interne ar fi trebuit să rămână societatea civilă, chemată să întărească legitimitatea democraţiei, să întărească conştiinţa şi încrederea cetăţenilor României în puterea lor. Se cunoaşte faptul că, în cadrul unei societăţi moderne, sunt trei componente importante şi anume: cea economică care produce banii; cea politică care realizează condiţii favorabile de dezvoltare a componentei economice şi care primeşte în schimb banii produşi de aceasta; componenta societăţii civile care are rolul de a amenda pe primele două, primind banii de la componenta economică şi legalizarea mediului de existenţă de la componenta politică. Dacă la începutul anului 2000, organizaţiile societăţii civile asigurau un cadru iniţial de manifestare a drepturilor indivizilor şi o anumită contrapondere în raport cu forţa statului, în prezent , acestea au un rol minor în influenţarea deciziilor politice şi economice. Percepţia cetăţenilor este că, locul acestora a fost ocupat de o administraţie de politicieni corupţi şi incompetenţi. Această administraţie este incapabilă să prelucreze atât mesajul de protest cât şi luarea unor măsuri care să fie în concordanţă cu revendicările populaţiei. Iată cum societatea civilă din România nu mai constituie , după umila mea părere, acea forţă independentă interpusă între individ şi stat , capabilă să soluţioneze conflictele şi să limiteze tendinţele statului de a recurge la o coerciţie publică. În consecinţă, individul depinde tot mai mult de stat, în condiţiile în care statul deţine toate elementele de dominaţie. În acest mozaic de probleme litigioase a apărut ideea de reformare a statului ca soluţie salvatoare şi supapă de evacuare a presiunii populare exercitate asupra guvernării portocalii. Strategia de reformare este parte componentă a procesului de reconstrucţie a statului care presupune o cunoaştere aprofundată a acestui proces. În primul rând trebuie să avem previziunea evoluţiei contextului global pentru că, statul este elementul care trebuie să se adapteze permanent la acest context. În al doilea rând, trebuie efectuată diagnoza de pregătire a statului pentru această reconstrucţie în sensul determinării parametrilor de stare sistemică , dintre care, cel mai important parametru este echilibrul entropic. Acest parametru exprimă raportul dintre funcţional şi nefuncţional şi se materializează în funcţiile statului. Urmează alţi paşi greu de imaginat de actualii experţi în geopolitica internă şi viaţa statului (poate că li se potriveşte mai bine sintagma - stând degeaba pe banii statului) însă doresc să mă opresc la funcţiile statului. Poate vă plictisesc stimaţi colegi, dar toată suferinţa acestui popor pleacă de la modul în care sunt evaluate şi proiectate funcţiile unui stat. Aceste funcţii, pe care , din lipsă de timp şi spaţiu nu le detaliez, sunt instrumentele (singurele) prin care sunt satisfăcute cerinţele unui interes public”creşterea bunăstării umane”. Ori, în aşazisa reformă, nimeni nu a studiat comportamentul statului în etapa actuală şi cu atât mai mult în evoluţia următorilor 10 -20 de ani, de asemenea, nu a definit interesul public pe aceeaşi perioadă în deplină concordanţă cu funcţiile statului. Sigurul argument utilizat în reforma originală a Guvernului Boc a fost „atâta poate bugetul să susţină !” şi a condiţionat acordul de împrumut cu F.M.I. de rapiditatea luării unor măsuri antipopulare, discriminatorii, cu impact negativ asupra instituţiilor statului atât pe termen scurt (necesar redresării din maximul crizei) cât şi pe termen mediu.
Poate vă întrebaţi de ce această apologie a funcţiilor statului. Pentru că statele puternice pornesc în procesul reconstrucţiei de la FUNCŢIA DE APĂRARE A STATULUI! Poţi avea multă bogăţie, mulţi bani şi multă influenţă politică dar împotriva bolii eşti extrem de vulnerabil. Haideţi împreună să–i facem să înţeleagă pe aceşti politicieni snobi că violenţa externă , această boală care ameninţă tinerele democraţii statale, solicită o vigilenţă sporită din partea administraţiilor politice, că în cazul unei ameninţări zonale sau globale ,alianţele sunt orientate spre cei puternici, iar cei slabi sunt aşezaţi la periferia umbrelei de protecţie! Apărarea României contează mult pe Armata de Rezervă formată din noi, cei blamaţi şi uitaţi de toţi. Din nefericire pentru ei, noi suntem încă aici şi ne întrebăm: „ de ce au exclus 80.000 de specialişti din opera de reconstrucţie a statului? De ce acest corp socio-profesional de înaltă calificare şi dăruire, format de militarii de rezervă, este sistematic hărţuit şi stresat?; De ce ne-au dizolvat în sectorul civil şi de ce râvnesc atât de mult la banii noştrii munciţi? Ce semnificaţie mai au pentru ei gradele noastre militare?”. Poate globalizarea încă nu a reuşit, iar noi, păstrătorii de sens ai neamului românesc, le încurcăm jocurile murdare. Sau cine ştie poate avem siguranţa că importul de suveranitate statală asigură 100% apărarea statului? Dacă ar fi să evaluăm potenţialul de suveranitate al statului nostru, ar rezulta un profil de risc extrem de ridicat. Oare câţi guvernanţi sunt în măsură să explice, semnificaţia unui profil de risc? Dar ei au şcoala vieţii, iar noi, cei şcoliţi în interesul naţiunii am devenit atât de incomozoi şi indezirabili. Nu avem voie să muncim, pentru că suntem pensionaţi , sub presiunea imperativă a intrării în NATO. Nu avem unde lucra pentru că sectorul nostru privat, demn de stadiul precapitalist, însetat de profit şi dornic de concedii în locaţii exotice, plin de evaziune şi economie subterană, aşezat pe criterii protecţioniste preferenţiale, aflat în permanenţă fugă după chilipir, cheltuitor şi hrăpăreţ continuă să-şi facă de cap, sub oblăduirea liderilor finanţaţi în campaniile electorale de „succesuri”. Ca urmare ne propun să alegem una din cele două soluţii: ori argat la boierii de carton, ori pensie de supravieţuire! Aşa zic şi eu reconstrucţie a statului! Numai că ei nu înţeleg semnificaţia demnităţii militare!
Un distins analist cu părul ca neaua şi mintea ancorată în dulcea nostalgie a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, referindu-se la cheltuielile exagerate cosumate de actuala „neguvernare” în construcţia sălilor de sport, a emis în direct , pe un post de televiziune, următoarele idei: „prin sport se detensionează stările conflictuale existente în lume, cu alte cuvinte se preîntâmpină războiul; stadioanele sunt pline, iar tensiunile între suporteri sunt mari; din aceste considerente este bine că se alocă sume importante sportului etc.” Distinsul reprezentant al moralei de sorginte comunistă a uitat pesemne să sublinieze că Hitler a organizat Marea Olimpiadă din 1936, de la Berlin, bazându-se pe aceleaşi supoziţii şi anume că , „sportul reprezintă un substituent al războiului”. Această meditaţie extrasă din geopolitica germană interbelică, nu a adus niciun avantaj Germaniei postbelice cu toate că armata era considerată vectorul geopolitic suprem. Cu alte cuvinte , nu avem nevoie de atâţia bani la armată şi de atâtea „pensii nesimţite” pentru că avem săli de sport. Dorind să-i ofer un ajutor dezinteresat îi pot confirma faptul că, investiţiile în sălile de sport nu pot substitui competenţa şi forţa militară a unui stat.
Dragi colegi! Folosesc această sintagmă pentru că ştiu cât este de agreată ca „expresie de politeţe între militarii de grade diferite”. Suntem în prag de An Nou şi lumea este mult stresată de zvonurile ciudatelor profeţii privind Sfârşitul lumii în anul 2012. Prin „Această frază de dânşii inventată” se doreşte anihilarea spiritului combativ al tinerei generaţii care, se pare, că a ciupit din momeala pusă cu atâta dibăcie de peste mări şi ţări şi s-a retras în chefuri şi petreceri. Pentru că timpul „se petrece” nu se trăieşte. Şi eu am profeţiile mele şi cred în sfârşitul lumii portocalii în 2012, anul în care românii vor fi din nou stăpâni pe destinul lor. Pentru noi există însă o alternativă şi anume să acţionăm din două direcţii convergente că doar, Marele Mihai Viteazul ne-a dat lecţii de manevră „pe direcţii interioare”. Să acţionăm din exteriorul puterii prin sindicat şi din interiorul puterii printr-un partid politic nou fondat pe structurile actuale. Aşa ne vom întâlni în inima puterii, acolo unde putem scotoci şi găsi binele pentru naţia română. Numai din aceste două direcţii vom învinge politica de camarilă autorizată de 9% dintre românii nevinovaţi. Ceilalţi 90% gândesc ca noi şi numai în interesul României şi anume că, actualul guvern nu a găsit cheia potrivită pentru a scoate ţara din acest cerc vicios.
Poporul român a pătimit suficient. Aceste patimi l-au însoţit în derularea istoriei şi i-au afectat componentele de bază ale vieţii. A fost manipulat de politicieni îmbuibaţi, în timp ce personalităţile reale şi credibile au fost înlăturate, evitate şi uitate. Un om de ştiinţă (cadru didactic),un medic, un militar, un poliţist, un cetăţean care trăieşte din salariul obţinut cinstit detestă mârlănia şi este tentat să aştepte retras în mediul lui onest, ca instituţiile statului de drept să asaneze un peisaj public poluat de hoţi şi impostori. Această atitudine nu a dat rezultate 21 de ani. Prin unitate, vom reuşi să ne menţinem demnitatea câştigată cu trudă şi multă suferinţă pantru familiile noastre! În acest sfârşit de an îmi permit să adresez calde urări de sănătate celor aflaţi pe baricadele apărării statului de drept şi să-i asigur de toată adeziunea mea. Dumneavoastră, celor care îmbrăţişaţi din convingere idealurile şi principiile luptei sindicale sub stindardul repectului faţă de ţară şi popor, vă doresc tot binele din lume, un An Nou, Fericit!
Sprijin total Preşedintelui dr. Dogaru şi colegilor noştrii din Comitetul Director!
La mulţi ani, Fericiţi!
În numele Biroului Director al Filialei Braşov,
Gl. Mr.(r) dr. Prof.univ.dr. Petrişor Mandu
Degajarea interesului naţional
Nu, când scriu aceste cuvinte nu mă gândesc la sofisticate teorii politologice ori la mai ştie cine ce complicate şi tot atât de inutile paradigme politice. Încerc să dau socoteală într-un mod practic despre greutatea guvernanţilor de a sesiza şi explica subiecţilor lor care este interesul naţional şi cum poate fi pus în aplicare.
Termenul, care se originează în limbajul relaţiilor diplomatice şi internaţionale poartă semnificaţia opţiunii celei mai profitabile într-un context de raporturi diferite de putere între state. Dar, îşi poartă cu sine (omnia mea mecum porto) şi încărcătura tenebroasă a „raţiunii de stat”, expresie care de multe ori în istorie a generat crime abominabile, mai ales împotriva drepturilor omului şi cetăţeanului. Astăzi, vocile sociologilor funcţionalişti tind în a fi de acord că interesul naţional este un termen cu unica semnificaţie de a fi purtătorul convingător al mesajului unui politician oarecare. Folosindu-se de magica expresie orice politician din lume poate justifica cu uşurinţă măsuri nepopulare. Am îndatorat statul? Interes naţional! Am vândut resursele? Interes naţional! Am mărit taxele? Interes naţional! Mă deranjează presa ori exprimarea opiniei libere? Interesul naţional cere controlarea şi restricţionarea acesteia! Mă deranjează mişcarea sindicală? Interesul naţional cere măsuri represive în favoarea stabilităţii! Vreau să vând forţa de muncă pe nimic ? Bineînţeles, tot interesul naţional cere un altfel de cod al muncii! Şi dacă cineva contrazice este criticat ca fiind populist şi gata! Treaba merge înainte şi, uite, aici interesul naţional este de fapt obiectivul cel mai profitabil de atins de o persoană sau de un guvern, fără a fi în mod necesar în serviciul poporului.
Totuşi, sunt situaţii şi situaţii. Uite, cîteodată, mă gândesc ce greu i-o fi fost lui Ştefan cel Mare să le explice răzeşilor săi moldoveni că interesul naţional cerea să le plătească haraci otomanilor, ba să le trimită şi prunci ca să-i facă ieniceri. Da’ cum o fi făcut Mihai Viteazul să le explice plugarilor obişnuiţi cu dreptul pământului ca o dată pe an să se mute liber de pe moşia boierilor care-i tratau nefavorabil că legământul de glie e interes naţional ?
Şi după atîtea întrebări haideţi să vedem, totuşi, ce este, până la urmă „interesul naţional” ca interes naţional?
Dacă răsfoim paginile unei constituţii mai elaborate – cum de exemplu am dat-o pe cea honduriană – vom descoperi definiţii interesante şi practice. Astfel, interesele naţionale sunt „aspiraţiile comune şi permanente” ale locuitorilor din acel ţinut şi care alcătuiesc „condiţiile în care societatea trebuie să convieţuiască raportat la cadrele interne şi externe”. Aspiraţiile interesului naţional sunt indestructibil relaţionate de valorile umane aşa cum s-au cristalizat şi au evoluat în percepţia umană pe întinsul evoluţiei sociale şi istorice. Ele sunt exprimate în concepte ca democraţia, justiţia, dezvoltarea economică sustenabilă, solidaritatea şi pacea, în special. Un interes naţional integrează interesele particulare în forma „binelui general” convenabil tuturor. Cât despre raportul statului cu interesul naţional se poate afirma că întâiul este îndatorat cu respectarea, garantarea şi protejarea celui din urmă. Descinzând de la politic la administrativ, de la legislativ la executiv, interesele naţionale, concepte cu grad ridicat de generalitate, se transformă prin concretizare în obiective naţionale, situaţii sau stări de fapt măsurabile, adevărate instrumente de manageriat public pentru guvernanţi. Prin cercetarea aspiraţiilor naţionale statul Honduras a descoperit că toţi cetăţenii săi sunt de acord cu:
- întărirea statului de drept;
- realizarea unei societăţi politice, economice şi sociale juste;
- deplina realizare a persoanei umane;
- obţinerea justiţiei, libertăţii şi securităţii pentru toţi cetăţenii;
- întărirea pluralismului şi a democraţiei reprezentative;
- căutarea binelui comun;
Acestea au fost etichetate ca interese naţionale, ulterior precizate în forma obiectivelor naţionale interne strategice cum sunt:
- apărarea suveranităţii naţionale, independenţei şi integrităţii teritoriale în faţa oricărei ameninţări;
- întărirea sistemului democratic reprezentativ şi participativ;
- întărirea sistemului educativ şi dezvoltarea ştiinţei şi a culturii;
- reducerea sărăciei şi eliminarea sărăciei extreme;
- promovarea corectei administrări în sistemul judiciar;
- combaterea corupţiei, a crimei organizate, narcotraficului, violenţei juvenile, delincvenţei comune;
- garantarea existenţei instituţiilor de apărare şi securitate publică, moderne, profesioniste şi cu respect faţă de lege;
- promovarea conservării şi protejării resurselor naturale;
- impulsionareaa şi dezvoltarea socio-economică a zonelor de frontieră;
- întărirea sistemelor de cooperare şi integrare regională şi emisferică;
- delimitarea şi demarcarea tuturor frontierelor maritime şi terestre.
Ca obiective naţionale permanente şi imediate au fost stabilite:
- conservarea independenţei şi a suveranităţii;
- menţinerea securităţii şi a inviolabilităţii teritoriului naţional;
- menţinerea păcii şi a securităţii naţionale;
- garantarea existenţei statului de drept;
- protejarea vieţii, libertăţii şi bunurilor cetăţenilor;
- obţinerea dezvoltării economice sustenabile;
- obţinerea dezvoltării sociale juste şi echitabile;
- conservarea patrimoniului şi identităţii naţionale;
- procurarea unei inserţii internaţionale adecvate.
Acestea sunt lucruri practice care ne indică – fie învăţătură pentru politicieni – cum se descoperă şi se pune în aplicare interesul naţional. Astfel, ar fi problema unui proces etapizat:
„Procesul pentru degajarea şi aplicarea interesului naţional
- cercetarea şi descoperirea aspiraţiilor naţionale (judecăţi de valoare comune tuturor cetăţenilor, privind viitorul lor personal – dreptul la fericire – şi al statului);
- transformarea aspiraţiilor naţionale în interese naţionale prin consens naţional (dialogul putere-cetăţeni);
- introducerea intereselor naţionale în Constituţia statului, într-o formă explicită (pentru România care pare că aparţine sistemului de asumpţii întemeiate pe expresia „tot ce nu este expres interzis este permis” poate că ar fi utilă prezentarea a ceea ce nu este interes naţional însoţită de interdicţia conexă);
- concretizarea intereselor naţionale în obiective strategice şi permanente care să devină planuri de activitate pentru guverne.”
De aici încolo sistemele sociale urmează să garanteze îndeplinirea lor. Că, altfel, uite ce se poate întâmpla: “Zboară îngerii în parlament!”
Comunicat
joi, 23 decembrie 2010
Stiri, opinii, informari:
DRAGI COLEGI DE SUFERINŢĂ
Scriind aceste rânduri, în ajunul Sfântului Crăciun, nu intenţionez să vă ofer un plus de speranţă şi încredere, mai ales, dumneavoastră acelora care v-a fost dificil să vă desprindeţi de perspectivele bogate şi promiţătoare ale actualei guvernări. Angrenaţi în lupta pentru supravieţuire foştii militari disponibilizaţi, actualmente colegi de sindicat, ne lăsăm, cu atâta uşurinţă, antrenaţi în dispute fără sens uneori de o violenţă verbală extremă, pierzând esenţa şi rolul nostru, trăind timpul vieţii fără rost într-o situaţie de incertitudine, într-un mod tot mai izolat, fără să ne stabilim o conduită pe termen mediu în acest sens. Am încercat şi în Decembrie 2009, să le spun românilor că li s-a oferit posibilitatea să evalueze comportamentele care au condus România până în momentul respectiv şi că stă în puterea lor să aducă, prin vot, în prim planul managementului politic oameni de caracter, personalităţi care să se angajeze plenar în folosul comunitar, naţional şi european. Dar, societatea românească a ales atunci, să-i fie conduse destinele de către un grup de lideri politici antireformatori, dispuşi să cheltuiască într-o risipă dezmăţată banii publici şi să sacrifice în interes propriu valorile naţionale (chiar suveranitatea ţării). Aceşti falşi reformatori, secondaţi de o autoritate executivă susţinută printr-un anacronic pachet de legi, au lansat şi lansează necontenit inovaţii brutale care au produs şi vor produce consecinţe devastatoare pe termen lung. Tăierile crunte ale veniturilor bugetarilor, disponibilizările brutale şi rapide, învrăjbirea prin propagandă mincinoasă a categoriilor de cetăţeni, denigrarea unor instituţii ale statului, aruncarea în derizoriu a educaţiei, sănătăţii şi ordinii publice, sărăcirea cruntă a populaţiei şi tăierea speranţelor generaţiei tinere, au avut un impact direct şi total asupra societăţii, transformând-o într-o masă socială amorfă lipsită de idealuri. Cele mai multe din deciziile acestor guvernanţi au spulberat interesele unei majorităţi de 90% din populaţie şi conferă protecţie clanurilor mafiote aflate în spatele unei minorităţi politice dominante cocoţată în vârful piramidei. Încă de la preluarea puterii, acest regim politic, deosebit de nociv, conducând mai mult prin declaraţii şi legi concepute şi asumate pe timp de noapte şi mai puţin prin fapte, a produs o polarizare socială acută în cadrul căreia, instituţiile statului au fost „privatizate” de către grupurile de interese ale partidului portocaliu. Este vorba, în primul rând de acele grupuri de interese care s-au folosit de poziţia lor privilegiată pentru a poseda, prin intermediul administraţiei, puterea în stat. Cei mai mulţi români au ajuns să considere, că statul însuşi generează şi întreţine corupţia.
Tabloul general al corupţiei este permanent însoţit de: precaritate materială şi sărăcie; lipsa cronică a locurilor de muncă; criza acută de locuinţe; lipsa de şanse într-o societate în care nu există competiţie corectă; slăbiciuni ale autorităţii publice; mediul social nefavorabil iniţiativei marcat de eterna corupţie; nereceptivitatea la problemele tinerilor; instabilitatea materială şi instituţională a sistemelor care oferă servicii de îngrijire a sănătăţii şi de educaţie. Elitele generaţiei tinere sesizează cum escrocii, corupţii, oportuniştii îşi negociază în continuare fidelitatea faţă de grupările politice care, ajunse la putere, sunt convinse că au un statut privilegiat. Aceia care sunt cercetaţi pot deveni mai curaţi şi în loc ca ticăloşiile lor să fie eradicate şi pedepsite, acestea se legitimează. În timp ce sesizăm tot mai multe rateuri ale democraţiei, clanurile de toate felurile trăiesc în prosperitate şi caută să speculeze lipsa de autoritate a instituţiilor în avantajul lor. Perioada electorală a fost o bună ocazie pentru relansarea afacerilor de clan sub masca unor instrumente democratice autentice. Multe elemente din logistica electorală au fost acoperite financiar de clanurile locale ce au fost serios activizate în „procesul democratic al alegerilor”. O serie de bişniţari şi borfaşi, oameni de mâna a doua, proprietari ai unor locaţii dubioase, escroci şi tupeişti sunt implicaţi permanent, în cazarea, hrănirea şi distracţia unor „aleşi”. Se promovează mediocritatea care ajunge să paralizeze spaţiul public cât şi normalitatea vieţii cetăţenilor. Acest om mediocru infectează mediul social sub oblăduirea politicului care, cu o mână îşi mulţumeşte şeful iar cu alta îşi burduşeşte sacul propriu (mandatul este scurt iar intensitatea cu care hrăpăreţul acţionează este maximă).
Cine să aplice legea? Un sistem de justiţie epuizat fizic, depăşit tehnic, tehnologic şi numeric de către sistemul corupt, subfinanţat de către stat, nesecurizat şi vulnerabil în spaţiul infracţional?
Într-o democraţie de faţadă afişată pe tot parcursul anului 2010, am fost lăsaţi în mod deliberat să forţăm barajele de poliţişti şi jandarmi, să proferăm injurii, fluierături şi huiduieli într-o serie de acţiuni pe care ei le-auurmărit din spatele zidurilor sediilor luxoase de partid. Pentru ei, noi reprezentăm gloata, ce poate fi amăgită cu „tertipuri politice“ pe care ei le numesc „promisiuni electorale”. Ei au putut lua bani de oriunde pentru a-şi susţine financiar camarila electorală, noi am avut asigurate salariile minime pe economie şi venitul minim garantat. Am căutat în zadar soluţii juridice sau democratice pentru a-i face responsabili de implementarea strategiilor şi programelor de guvernare arificială, în timp ce ei sunt preocupaţi de ziarele de scandal, în care vor ajunge amănunte picante din viaţa lor particulară. Arătăm mereu cu degetul la marea lor lăcomie, în timp ce ei măresc accizele şi ne pun sub jugul fiscal. Comportamentul lor poate fi explicat empiric, prin motivaţiile înguste ale intereselor proprii şi poate fi influenţat prin mituire, sponsorizarea campaniilor, plăţi camuflate către membrii familiei, promisiuni de ocupare a unor funcţii în structurile puterii.
Noua lege a pensiilor îi va convinge , pe tot mai mulţi români că, de la muncă vor merge direct spre cimitir. Nu este vorba numai de vârsta de pensionare şi cuantumul pensiei ci şi de un dezechilibru grav care a împins bugetul asigurărilor sociale (separat de bugetul central din anul 1992) de la un flux pozitiv spre unul negativ, critic. Cauzele care au generat o asemenea situaţie trebuie căutate în esenţa strategiilor, programelor, politicilor aplicate cu preponderenţă, de către actualii guvernanţi. Cu siguranţă, se vor produce multe încercări disperate de manipulare a cetăţenilor pentru a şterge cu buretele, din mintea majorităţii românilor, o guvernare lipsită de coerenţă, improvizată şi cu efecte devastatoare pentru coeziunea şi solidaritatea naţională. Atâta timp cât puterea şi unele organizaţii sindicale îşi dau mâna în hora corupţiei şi sărăciei, efectele politicilor social – democrate vor fi slabe şi neputincioase iar populaţia va fi condamnată să trăiască multă vreme de aici înainte, tot mai modest, într-o societate aflată între socialism şi capitalism.
Am folosit sintagma”Dragi colegi de suferinţă” pentru că sunt unul dintre dumneavoastră căruia i-au fost suspendate drepturile de pensie, după 38 de ani de muncă neîntreruptă în Forţele aeriene. Am optat pentru seviciu , deoarece munca în folosul României îmi menţine demnitatea de om , de român. În prezent salariul unui profesor universitar cu două doctorate în ştiinţe şi cu vechime de peste 40 de ani de muncă este de 2600 lei (cazul meu după tăierile mârşave din iulie 2010). Deci am un salariu a cărui valoare este de 50% din valoarea pensiei de care beneficiam dacă stăteam acasă şi priveam dezinteresat la isprăvile domnului Boc. Deci mă puteţi considera un coleg de suferinţă. Voi continua să muncesc pentru acest salariu mizerabil (jumătate din cât aveam în 1985 când îndeplineam funcţia didactică de lector în Academia de Înalte Studii Militare). În acest mod voi înţelege mai bine prin ce sărăcie mizerabilă trec toţi aceia care au fost disponibilizaţi din structurile militare precum şi colegii noştrii din învăţământ. Majoritatea banilor îi dau în procesele pe care le-am intentat celor care mi-au batjocorit demnitatea de general. Cu ce rămâne , încerc să-mi menţin competenţele de profesor universitar, iar traiul mi-l asigură soţia care este tot profesor. Sunt singurul general în rezervă, din armatele statelor NATO, condamnat prin „suspendarea pensiei de serviciu pentru limită de vârstă” deoarece muncesc în interesul statului, un stat pentru care, ca şi dumneavoastră, am sacrificat aproape tot. Un stat în care, nu ai nimic dacă nu minţi, nu furi şi nu înşeli. Avem parte împreună, de cel mai sărac Crăciun din existenţa noastră. Este foarte posibil ca luna ianuarie 2011, să ne lovească, pe noi pensionarii militari, alte anomalii ale guvernanţilor adoptate şi plasate la temelia reformei instituţiilor. Procesul de recalculare a pensiilor militare poate degenera într-o situaţie de risc maxim pentru familiile noastre. Suntem la sfârşitul lunii Decembrie, şi în loc de cadouri şi recunoştinţă, primim din partea guvernanţilor zvonuri alarmiste, multe suspiciuni în legătură cu valoarea pensiilor în luna ianuarie, îngrijorare şi tristeţe. Ştiu că vă aşteptaţi la mai multă acţiune preventivă şi protecţie din partea sindicatului cadrelor militare. Personal, apreciez că Mircea Dogaru şi Valeriu Pricină ne-au reprezentat cu autoritate şi demnitate şi o fac acum prin acţiunile de preîntâmpinare a acestor anomalii care vizează plata pensiilor militare, pe ianuarie 2010. Intervenţia promptă la ministerele de resort şi zbaterile lor zilnice ar trebui să-i readucă în matcă şi pe aceia care nu văd în sindicat un cadru de luptă legală cu puterea discreţionară, ci numai avantaje personale referitoare la protecţie şi reprezentare. Punctul meu de vedere este, că într-un stat de drept, în situaţia terenului nepregătit pentru aplicarea noii legii a recalculării, contină să se aplice regulile vechi, adică să primiţi pensia aflată în plată. Zvonurile cu privire la acordarea contravalorii unui punct de pensie în luna ianuarie 2011, pentru fiecare rezervist, sunt în esenţa lor, cea mai primitivă şi răzbunătoare formă de manifestare a agresivităţii politicii de clan. Acum suntem cei umiliţi, batjocoriţi şi uitaţi pe terenul dezamăgirii şi al limitării, dar în viitor, poziţiile faţă de luarea deciziilor în stat se pot schimba. Trebuie să strângem rândurile pentru a reuşi, în final, să ne recâştigăm demnitatea furată de lumea măruntă, portocalie. Dezacordul nostru privind recalcularea pensiei pe baza salariului mediu brut pe economie şi NOTIFICĂRILE trimise catre casa de pensii la care suntem in evidenta constituie un instrument de apărare în justiţie . Justiţia reprezintă cadrul juridic legal în care-i vom acţiona pentru minciună, pentru mizeria în care ne-au aruncat familiile, pentru visele spulberate , pentru limitarea drepturilor fundamentale, pentru lipsirea de suveranitate a ţării, pentru incompetenţă, pentru condamnarea la moarte a bătrânilor şi bolnavilor, pentru alungarea tinerilor peste hotare, pentru promovarea unor nenorociţi în politică, pentru distrugerea psihică şi fizică a marilor personalităţi, pentru întunericul cercetării şi pentru înfometare, pentru toate câte sunt. Strângeţi rândurile în jurul lui Dogaru şi Pricină, pentru că oameni atât de credincioşi şi devotaţi ca dumnealor nu veţi găsi, eventual veţi găsi doar „lipitori”. Şi trebuie să credeţi cu tărie că la orice problemă litigioasă se va găsi o soluţie fundamentată numai pe unitatea noastră. Aşa suntem noi instruiţi. Dacă nu vom gândi aşa, ne merităm pe deplin soarta acum, la împlinirea a 20 de ani de la căderea dictaturii comuniste în România..
Vă doresc tot binele din lume, Crăciun Fericit, un călduros”La mulţi ani!”
Prof. univ. dr. Petrişor Mandu
Gl.mr(r) Preşedintele Filialei SCMD Braşov
Plangere penala impotriva sefului Directiei Financiar-Contabile din Ministerul Apararii Nationale
Toate aceste plangeri penale se vor trimite prin posta sau curier, cu confirmare de primire, pe adresa: PARCHETUL DE PE LANGA INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE, Bd. Libertatii, nr. 12, Sector 5, Bucuresti .